La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, nu exista nicio problemă din partea mass-mediei să vorbească pe larg despre descoperiri cu privire la descoperirea unor schelete de giganţi. Apoi, la un moment dat, nici oamenii de ştiinţă, nici muzeele şi nici mass-media n-a mai vorbit de scheletele de giganţi şi despre existenţa uriaşilor în istoria îndepărtată a omenirii. De ce? Ce s-a întâmplat? De parcă o cenzură autoimpusă s-a instalat peste tot…
Iată, de exemplu, un extras din Biblioteca Congresului SUA, ziarul „New York Journal”, ediţia 23 august 1896 (îl puteţi găsi AICI – loc.gov). În el ni se prezintă care a fost înălţimea unor „giganţi de care ştim” de-a lungul istoriei. Iată lista lor, aşa cum este prezentată în ziarul respectiv:
– Goliat (Palestina, în urmă cu 3.000 de ani) – 3,3 metri;– Galbara (Roma, în urmă cu 2.000 de ani) – 3 metri;– Funnam (Scoţia, în urmă cu 1.200 de ani) – 3,5 metri;– De Vallemont (Franţa, sec. XIV) – 5 metri;– Contele Buchart (Franţa, sec. XVI) – 7 metri;– Theutbochus (Franţa, sec. XVI) – 7,8 metri;– Necunoscut (Palermo – sec. XV) – 10 metri;– John Middleton (Anglia – sec. XVI) – 2,8 metri.
Aceeaşi publicaţie ne prezintă şi cazurile unor giganţi din „perioada modernă”, adică din secolul al XIX-lea:– Frederic din Suedia – 2,55 metri;– Cujanus din Finlanda – 2,4 metri;– Gilly din Austria – 2,45 metri;– Patrick Cotter – 2,65 metri.